REPERE ISTORICE

 

 

Periodice româneşti de la începutul secolui al XX-lea consacrate popularizării ştiinţei[1]

 

asist. univ. S. M. Antonescu

 

 

Consideraţii generale

 

În deceniul 1899 / 1908 apar 1754 de titluri de periodice[2]. Este de la sine înţeles că Bucureştiul ocupă o poziţie privilegiată ca loc de apariţie, aproape disproporţionată faţă de restul teritoriului. Încet- încet Iaşiul îşi pierde prestigiul de „a doua capital”, devenind tot mai mult cel mai important oraş de provincie. În domenii cum este presa economică, spre exemplu, este depăşit de Brăila şi Galaţi, oraşe dinamice şi cărora poziţia de porturi la Dunăre le creează o situaţie specială. Presa reflecta dinamismul unei societăţi contradictorii. O societate care evolua tot mai rapid, dar şi o societate în care existau profunde rămâneri în urmă, generatoare de mari contradicţii. Cu o populaţie preponderent rurală, România nu avea ce perspective să ofere acestei părţi a corpului naţional în condiţiile în care reforma agrară fusese constant refuzată de conservatori, ceea ce se va vedea în mişcările sociale de la sate de la începutul anului 1899 (puse pe seama cluburilor săteşti organizate de socialişti începând din noiembrie 1898 şi care cunoscuseră un succes formidabil) şi apoi în răscoalele de la începutul anului 1907. Industrializarea ţării se face preponderent într-o singură direcţie, cea legată de exploatarea resurselor petroliere şi miniere. Dar problema concesiunii terenurilor petrolifere creează numeroase afaceri veroase care explodează în presă alături de cele care privesc concesiunea creării infrastructurii industriale (căi ferate, şosele, şantiere navale ) cum e afacerea Hallier[3]care determină sacrificarea guvernului conservator condus de G. Gr. Cantacuzino (mai 1900). Se ştie dorinţa regelui Carol I de a avea doar două partide puternice care să se succeadă la guvernare. Realitatea însă nu ţine cont de părerea regelui. Cele două mari partide politice, conservator şi naţional-liberal, sunt măcinate de fracţiuni şi lupte interne pentru conducerea partidului[4]. În schimb cele două mişcări care vor domina marile mişcări ale secolului XX: stânga radicală şi dreapta extremistă se dezvoltă viguros, la început în afara vieţii politice oficiale, iar mai apoi chiar din interiorul parlamentului. Anul 1899 găseşte pe băncile Parlamentului primii parlamentari socialişti (Morţun, I. Nădejde ş.a.) iar „trădarea generoşilor” nu va produce aşteptata integrare a mişcării socialiste în ordinea socială, ci va radicaliza şi mai mult mişcarea „muncitorescă”. Conservatorismul ţărănesc al lui Nicolae Iorga va fi repede urmat de accente mult mai radicale care coagulează opiniile de dreapta ale spectrului politic (adunând aderenţi şi de la conservatori şi de la liberali).

O societate care ne poate apărea,după cum o privim, fie ca extraordinar de modernă, bine ancorată în civilizaţie şi care pare să fi uitat că acest proces de modernizare abia dacă are cincizeci de ani, fie ca o societate a unei lumi subumane, bântuite de analfabetism şi de alcoolism, de pelagră, de paludism de tuberculoză şi analfabetism.

 

Publicaţiile politice şi popularizarea ştiinţei

 

Prima problemă care se pune în faţa acestei avalanşe de publicaţii care îşi afirmă apartenenţa politică în cele mai diverse moduri este cui aparţineau acestea de fapt? E greu de presupus că un partid, chiar de amploarea partidelor Conservator şi Naţional Liberal, şi-ar fi permis într-un orăşel de provincie, să scoată simultan trei - patru ziare cu aceeaşi orientare. Şi de ce ar fi făcut-o? De asemenea, durata de viaţă a unora dintre acestea (cele mai multe nesupravieţuind nici trei luni) nu sugerează că ar fi avut în spate un sprijin financiar constant. Uneori, după numele proprietarului sau al directorului fondator, se poate ghici cărei fracţiuni aparţineau, aceste nenumărate gazete care se intitulează monoton „organ conservator” sau „naţional liberal”. Variaţiile de subtitlu ( de la denumiri neutre la treceri spectaculoase de la conservatori la liberali şi invers) sugerează că periodicele navigau nesigur, urmând destinul producătorilor. Majoritatea îşi adaugă la subtitlu conţinutul detaliat (economic, social, comercial, al intereselor regionale, literar şi ştiinţific) rămânând ca apartenenţa politică să marcheze numai perspectiva asupra conţinutului nu şi conţinutul însuşi. Titluri specifice nu există, cu excepţia celor care se intitulează „Conservatorul”(6 titluri şi 3 „Gazeta conservatoare”) şi „Liberalul” (6 titluri) urmat eventual de apartenenţa regională. Sunt preferaţi termenii sugestivi: Dreptatea, Alarma, Adevărul, Credinţa, Binele public, Deşteptarea, Democraţia (sau Democratul) sau cei neutri: Ecoul, Glasul, Vocea, Gazeta. Astfel de periodice au de obicei cel puţin un redactor plătit, iar articolele sunt în general nesemnate sau semnate cu pseudonim. Alături de ziarele partidelor tradiţionale, presa de stânga cunoaşte o bună distribuire. Suntem departe de epoca în care revistele socialiste evitau să-şi recunoască apartenenţa şi se ocupau preponderent de cultură. Presa de stânga are însă o evoluţie aparte: pe de o parte sunt ziarele de propagandă politică, uneori radicală[5], care şi sunt din acest motiv persecutate şi au viaţă scurtă, pe de altă parte ziarele de orientare de stânga, din care exemplul cel mai celebru este Adevărul, care are o politică de stânga, dar care nu poate fi asimilat unui ziar de partid şi care se întâlneşte în opiniile sale cu majoritatea vocilor progresiste şi, în al treilea rând, publicaţiile culturale de orientare de stânga. Încă din 1893, Gherea, refuzându-i printr-o scrisoare lui Iorga un articol, remarca o schimbare în calitatea publicului: „Articolul dumitale e bun, dar e prea savant pentru volumele noastre. Să nu uiţi cu ce public avem de–a face. După planul nostru, articolele trebuie să fie cât se poate de vulgarizatoare, câteaodată vulgarizatoare până a părea naive. În privinţa aceasta, scopul nostru e cu totul altul decât al Arhivei ştiinţifice şi literare din Iaşi, care vrea să dea articole savante şi se adresează, prin urmare unui public care nu mai există în ţară la noi”[6]. Ceea ce este adevărat, publicul se separă intelectual din ce în ce mai mult, articolele de strictă specialitate nu pot atrage un public care să satisfacă tirajul ziarelor. Iorga va reţine poate lecţia, căci se va dovedi un foarte bun şi activ popularizator. Mai puţin inspirat se dovedeşte Panait Muşoiu când scoate Revista Ideii (Bucureşti, 1900-1916), copie palidă a Contemporanului. Cui se adresează această revistă, în afara militanţilor socialişti? Nivelul ei nu e destul de ridicat pentru a face faţă revistelor de ţinută culturală, majoritatea articolelor teoretice fiind adaptări sau prezentări ale ideilor altora (chiar şi aceşti „alţii” nu sunt personalităţi de primă mână). Pe de altă parte stilul serios, uscat şi uneori greoi n-o face prea potrivită unei acţiuni de culturalizare. Ioan Nădejde se mişca cu mai multă uşurinţă şi cu vervă scriitoricească în cultură.

Ce conţineau, în genere, aceste jurnale „politice”? Mai întâi atacuri violente la adresa adversarilor. Cu puţin respect pentru urmaşii tentaţi să admire fără rezerve opera înaintaşilor, ceea ce noi socotim acum mari personalităţi sunt subiect de pamflete violente. Apoi, lauda fondatorilor, reproduceri de discursuri parlamentare (cu notarea satisfăcută sau maliţioasă a întreruperilor), relatări de la festivităţi, acţiuni iniţiate de aceste persoane, etc. Gazeta cuprindea un articol de fond, apoi informaţii diverse şi reclame. Provincialii preiau din ziarele centrale informaţiile şi ştirile de caracter general. Este cultivat reportajul mai ales cel senzaţional: marile afaceri veroase, procese celebre. Ştirile externe ocupă o parte importantă a ziarului, cantitativ mai importantă ca cea acordată în ziarele de astăzi unor evenimente analoge. Ziarele mai importante publică suplimente literare, comerciale etc. Partea culturală este bine repre-zentată. Apar frecvent poezii, mai rar proză, sunt consemnate evenimentele culturale locale sau naţionale, nu numai cele importante, cum ar fi pregătirea şi desfăşurarea expoziţiei generale de la 1906, coordonate de dr. I. C. Istrati, dar şi serbările scolare, cu discursurile de sfârşit de an. Popularizarea ştiinţei îşi face loc fie ca eveniment senzaţional, fie la genul „curiozităţi”. Rezultatele savanţilor români sunt consemnate cu interes, ca evenimente deosebite. După cum reiese din afirmaţiile lui Longinescu[7], acesta avea în Voinţa Naţională (ziar liberal) cronici săptămânale, destinate tocmai popularizării ştiinţei; pe care în acelaşi an (1905) le şi publicase în volum[8]. Nu putem încă aproxima cât de întins era spaţiul acordat unor astfel de întreprinderi.

 

Publicaţiile ocazionale

 

Invazia de publicaţii cu durată efemeră demonstrează accesul tot mai larg la tipărituri. Gazetele în număr unic devin aproape o specie, deosebindu-se de cele care apar în numere unice datorită unor cauze obiective, în ciuda dorinţei exprimate a producătorilor, şi care pot fi identificate prin aceea că îşi afirmă o periodicitate care rămâne doar în stadiul de intenţie. Dacă dăm de o parte ediţiile speciale, numerele ocazionale, festive, etc ale periodicelor cu apariţie constantă, constatăm un salt spectaculos al numărului acestor publicaţii la trecerea dintre secole. Ele sunt 14 în 1899, 55 în 1900, 32 în 1901, 32 în 1902, 12 în 1903, 23 în 1904, 34 în 1905, 26 în 1906, 24 în 1907, 29 în 1909. Aceste cifre reprezintă de fapt numai publicaţiile supuse înregistrării, care au supravieţuit măcar prin consemnări cărturăreşti până la noi. E de presupus că numărul acestora să fi fost mult mai mare. Ele au uneori două, cel mai des patru pagini, rareori mai mult, tipărite pe hârtie de ziar, cu articole nesemnate sau semnate cu pseudonime. Faptul că apăreau uneori aproape simultan cu evenimentele consemnate trădează uşurinţa (materială şi tehnică) cu care cei interesaţi puteau ajunge la public. Unele sunt dedicate unor evenimente speciale (ridicarea unei statui, aniversări, comemorări, balul presei, opere de caritate), altele sunt expresia unor grupuri de interese sau de presiune (meseriaşi, muncitori, evrei, partide politice). Într-o categorie asemănătoare intră presa din preajma alegerilor, periodice care apar în câteva numere (uneori unul singur) cu scop propagandistic sau în scopul denigrării adversarilor politici şi care sunt „parazitate” de şi mai efemere periodice umoristice care satirizează acelaşi eveniment.

Publicaţiile administrative şi oficiale

 

Prefecturile, primăriile, ministerele sunt sunt în general producători constanţi de documente. Ceea ce se observă este creşterea constantă în număr a acestor publicaţii, semn că ţara se afla pe un curs ascendent de organizare. Pe măsură ce prefecturile sau primăriile câştigă în organizare, încep să-şi producă propriile publicaţii. Majoritatea acestor publicaţii îşi vor continua apariţia neîntreruptă până în 1916 şi o vor relua în 1918.

 

Presa religioasă

 

Numai douăzeci şi patru de publicaţii periodice de factură exclusiv religioasă apar în deceniul care ne interesează, dintre care şapte calendare. Cum era şi de aşteptat, aproape exclusiv aceste publicaţii sunt ortodoxe. Un singur periodic (Buna Vestire - 1908-1913) aparţine unei denominaţiuni postprotestante, iar catolicii publică la Bacău (după perioada care ne interesează, la Iaşi) un calendar, destinat special „romano-catolicilor din Moldova” (1904-1916). De altfel literatura religioasă nu se adaptează întotdeauna specificului unor publicaţii periodice. Producţia de cărţi şi broşuri cu conţinut religios este semnificativă, şi nu diminuează, ci creşte, pe măsură ce numărul de ştiutori de carte creşte, împreună cu o bogată literatură la graniţa dintre superstiţie şi religie. Numărul acestor publicaţii nu este semnificativ, dar raportul dintre ştiinţă şi religie nu trebuie căutat numai în conţinutul acestora, care, dacă este relativ conform cu felul în care este reflectat în presa de inspiraţie socialistă, era ostil nu atât ştiinţei, cât ştiinţei de inspiraţie materialistă şi atee. Socialiştii „fără Dumnezeu” sunt atacaţi şi împreună cu ei „ştiinţa lor”. Dar mai există şi o altă ştiinţă, cea pe care preoţii, alături de învăţători sunt chemaţi să o împrăştie. Cu excepţia gazetelor socialiste, nimeni altcineva nu contestă rolul fundamental al preoţilor, mai ales la sate. Ei sunt chemaţi să facă lecturi cu voce tare, ca unii care pot citi, să predea lecţii elementare de agricultură şi igienă, să împrăştie superstiţiile şi să educe. „Biserica şi şcoala” nu e numai un titlu de revistă ci un adevărat program cultural, ale cărui urme se regăsesc în mai toate revistele destinate educării ţăranilor.

Publicaţii medicale (medicină umană, medicină veterinară, farmacie)[9]

 

De departe medicina este la începutul secolului mult în avans faţă de celelalte ştiinţe nu numai prin ţinuta ştiinţifică a publicaţiilor (la care trebuie adăugate cele care apar direct în franceză), dar şi prin personalităţile care compun corpul medical, prin calitatea şi dimensiunile acestui corp în special. De altfel revistele de medicină au deja tradiţii serioase la noi. Buletinul Societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi apare din 1887 (din 1900, are şi o ediţie în limba franceză). Revistele de medicină se organizează pe câteva nivele - de la cele de rigoare ştiinţifică maximă spre cele destinate cu precădere practicienilor (medici sau personal medical inferior) şi în sfârşit cele destinate publicului larg. Popularizarea medicinei nu se opreşte aici. Aproape că nu e gazetă care să nu cuprindă reţete, sfaturi medicale, reguli de igienă. Ceea ce este semnificativ este că, din nefericire, problemele prezentate nu se modifică de la un an la altul, nici măcar de la un deceniu la altul, semn că suferinţele incriminate nu dispar. În discursul de recepţie la Academia Română (10/23 martie 1906), Gheorghe Marinescu consacră o mare parte a discursului său („Progresele şi tendinţele medicinei moderne”[10]) asupra necesităţii combaterii „bolilor sociale”: tuberculoza, pelagra, sifilisul, alcoolismul. Incriminând „abuzul neomenesc” la care e supus populaţia rurală, Marinescu atrage atenţia că „ţăranul sănătos este cea mai mare bogăţie a acestei ţări”. Nu măsurile de îngrijire ar trebui să domine, ci de prevenire. Cerinţele minimale se leagă de proprietatea asupra pământului „spre a-l munci şi a produce [ţăranul român] necesarul spre a se hrăni, a se îmbrăca, a se adăposti şi a-şi asigura existenţa”. De la stat se cer eforturi spre a realiza surse de ape potabile, să construiască drumuri practicabile peste tot, să verifice salubritatea locuinţelor. Pelagra şi mortalitatea infantilă sunt considerate cele mai urgente, iar datele pe care le oferă G. Marinescu sunt cu adevărat îngrijorătoare. Nici ceea ce citim prin reviste nu arată altfel. Pentru că una sunt revistele care se adresează unui public cu o minimă cultură şi altceva găsim în cele care se adresează direct ţăranilor, când e vorba de măsuri practice. Surprinde mai întâi amănunţimea sfaturilor privind identificarea bolii, semn că nu întotdeauna se putea apela la doctor, deşi se face o largă propagandă pentru a ţine cont de sfaturile acestuia. Apoi reţetele sunt descrise în amănunt, pentru a putea fi preparate în casă, chiar în cea mai umilă. Gramajul chininei este transformat într-un „vârf de cuţit” şi, pentru cine nu are la îndemână nici măcar un cuţit, în „cât iei cu degetele strânse ca pentru cruce”. Este de înţeles de ce majoritatea medicilor publică intens, sub orice formă (cărţi, broşuri, articole), de ce cei mai învăţaţi sunt îndemnaţi tot timpul să „predice” igiena. Victor Babeş, Iacob Felix, Al. Obregea, G. Marinescu, I. Cantacuzino, Mina Minovici. Nu am citat dintr-un dicţionar medical ci am prezentat selectiv comitetul iniţial de redacţie al revistei Antialcolul (Bucureşti, mai1900-1916) cărora li se adaugă încă patru nume de medici de mare ţinută intelectuală. Ce conţineau în genere astfel de reviste, sau altele („populare”, „enciclopedice”, „pentru ţărani” etc.) care rezervau un spaţiu larg popularizării medicinei şi igenei? În primul rând o iconografie bogată, apoi articole de popularizare propriu-zisă, în care erau descrise simptomele bolilor, cauzele acestora (cu insistenţă asupra cauzelor care puteau fi evitate prin măsuri profilactice). Se dădeau atât denumirea populară, cât şi cea ştiinţifică. Cele mai numeroase erau articolele cu scop practic, care explicau foarte clar ce să faci şi cum în fiecare moment. Nimic nu era neglijat, de le păstrarea şi gătitul alimentelor, până la măsurile radicale de eliminare a bacilului tuberculozei într-o casă cu persoane bolnave. Articolele dedicate mamelor, privind îngrijirea copiilor erau foarte numeroase, de la cele de tot elementare, până la cele care vizau mai degrabă igiena morală şi educaţia. Mai urmau articole sub formă literară (scurte povestiri, dialoguri etc.) cu tentă moralizatoare (nenorocirile produse de băutură) sau vizând tot cunoaşterea unor noţiuni şi în fine, bucăţi literare „clasice” sau din autori minori.

Publicaţii de informaţii generale, publicaţii regionale

 

Prima şi cea mai importantă observaţie în privinţa acestor categorii de publicaţii este legată de dezvoltarea publicaţiilor regionale. Nu numai oraşele dar chiar şi comunele mai înstărite îşi au, măcar pe scurte perioade, propria gazetă. A doua observaţie se leagă de consolidarea „trusturilor de presă”: avide de cititori, ziarele mari scot suplimente peste suplimente în aşa fel încât fiecare cititor să fie vizat, nici un subiect de interes să nu scape. Mijloacele de atragere a cititorului devin agresive: concursuri care răsplătesc abonaţii, poşta redacţiei care ţine permanent legătura cu cititorii, plierea pe gustul public. Exemplul Universului[11]este cel mai evident, dar nu este singurul ziar cu pretenţii totalitare. Minerva şi Adevărul au acelaşi tip de comportament. Folosesc o adevărată armată redacţională, angajează nume de prestigiu, caută satisfacerea cât mai largă a publicului, urmărind să-i ofere tot ce l-ar putea interesa (la Adevărul orientarea politică induce anumite restricţii) şi crearea obişnuinţei. Sunt „serioase” în sensul că respectă ferm contractul dintre cititorii-abonaţi şi ziar: nu au întreruperi, nu apar cu întârziere, nu-şi schimbă pe neaşteptate opţiunile într-un cuvânt nu contrariază aşteptările publicului[12], ci încearcă să le creeze şi să le consolideze odată create.

Ziarul călătoriilor şi al întâmplărilor de pe mare şi de pe uscat şi raporturile cu Universul.

Raporturile dintre un supliment şi tutorele său sunt interesant de observat. Apărut în 1884 iniţial şi apoi reapărând din noiembrie 1897 astfel de supliment are ca scop pe de o parte întărirea legăturii dintre ziarul-mamă şi cititori, afirmarea constantă a propriei filiaţii, dar şi crearea unui profil unic. Ziarul se adresează unui public însetat de exotic, (peste câţiva ani orientarea sa preponderent către tineri va fi mai evidentă) şi obişnuit din lectura Universului cu senzaţionalul şi miraculosul. Apare în fiecare marţi (inclusiv de sărbători), completându-se cu celelalte suplimente ale Universului. Cele două ziare îşi fac reclamă reciproc, dar nu-şi condiţionează între ele abonamentele şi nici nu se vând împreună. Ziarul.... face reclamă la cărţile apărute în tipografia Universului, le şi oferă ca premii, face reclamă concursurilor promovate de Universul, dar are şi propriile concursuri de „fidelitate” pentru abonaţi. (În anul 1905, cititorii care prezentau până la întâi noiembrie un abonament pe un an puteau câştiga „o maşină de cusut, o puşcă de vânătoare, un ceasornic de damă cu două capace de aur, o masă etajeră, o puşcă de salon, un vas de majolică, revolver cu şase focuri”. Premii relativ modeste dacă le comparăm cu ceea ce oferea Universul, la care marele premiu era o călătorie cu trenul dus-întors cu clasa a II-a la Paris). De la un număr la altul, se observă cum revista îşi desăvârşeşte inserţia, ficsându-şi din ce în ce mai precis publicul interesat. Pentru a deveni „nelipsit în orice familie şi ziarul de predilecţie al tineretului şcolar”Ziarul renunţă treptat la inserarea romanelor exotice cu o tentă prea exotic-erotică frecvente în perioada iniţială. S-a considerat că publicul mai degrabă feminin căruia i se adresau acestea era mult mai asaltat de publicaţii cu tematică asemănătoare în timp ce tinerii erau mult mai puţin reprezentaţi. Astfel că Prinţul de Tours cedează în favoarea eroilor mai preocupaţi de aventuri ai lui Jules Verne, iar Logodnica mexicană se retrage în faţa jurnalului lui Nansen. În privinţa iconografiei, periodicul conţine într-adevăr „numeroase şi artistice ilustraţiuni” de o calitate ireproşabilă, nu prea des întâlnită în epocă. Ilustraţiile sunt considerate de la început adevăratul atuu al revistei, abia în al doilea rând fiind menţionată „materia din cea mai aleasă şi mai variată relativă la marile călătorii prin ţările neumblate, la vânătorile mari, la toate descoperirile ştiinţifice şi curiozităţile mari”. Aspectul este menit să creeze stereotipii. Ilustraţia copertei are parte de un articol, uneori sub forma unei naraţiuni sau măcar a unui text scurt explicativ, în pagina a doua, rareori a treia. În pagina a doua îşi face loc romanul foileton ( altul decât cel cuprins în suplimentul care însoţeşte revista). Nu numai rubricile sunt stereotipe ci şi tematica abordată şi chiar stilul articolelor. Cum ziarul are o poştă a redacţiei bine dezvoltată (care va atinge dimensiuni din ce în ce mai mari, obligând la mărirea numărului de pagini) în care se cer colaborări („articole de călătorii”, „descrierile localităţilor pitoreşti”) care sunt şi publicate e de presupus că redactorii (sau redactorul)[13] se ocupă de unificarea stilului şi dimensiunii articolelor. Cum în primii ani articolele sunt nesemnate ori semnate cu pseudonime (P. De Marty, Alexandr, Nellu, C. Sapiens, Paul B., M., N., Corneliu, Plum-Plum, Michel, Pappin etc.) este aproape imposibilă identificarea colaborărilor. Este greu de spus cine pe cine modifică: revista schimbă gusturile publicului sau publicul orientarea revistei. Publicând la început mai puţină ştiinţă, dar publicând, gazeta atrage şi un public preocupat de articole serioase, de popularizare adevărată. Iar publicul, prin poşta redacţiei pune întrebări precise (unde se găseşte pe cer Sirius, ce stele pot fi observate în luna august pe cer, ce este radiumul etc.) la care răspunsurile nu pot fi improvizate. În locul amatorilor apar colaborări scrise de specialişti, la care semnătura are autoritate şi e tocmai garanţia adevărului relatat. Iar aceşti specialişti, la rândul lor, persoane onorabile (medici, directori de sanatorii sau spitale, ingineri, profesori probabil că nici nu-şi spun problema amestecării ficţiunii cu realului, chiar dacă încearcă să facă textul mai atratactiv pentru un public mai larg. Sub influenţa lor, şi stilul redactorilor se schimbă. Când în 1912[14] este publicată lista revistelor din care se inspiră redactorii ziarului („publicaţiunea ce o cităm, rezumăm sau traducem“) este remarcabilă: Nature, Revue Scientifique, Revue Generale des sciences, Bulletin astronomique, Bulletin de la Societe astronomique de France, Journal de voyages, Ciel et terre[15] (în franceză); Kosmos, Weltale, Naturwissenschaftliche Rundschau, Sirius, Stein der Weisen, Astronomische Nachrichten, Himel und Erde (în germană), English Mechanic, Knowledge, Observatory, Monthly Nature, Nature (în engleză); Scientific American, Science, Popular Science Monthly, Popular Astronomy ( în engleza americană), Rivista di astronomia (în italiană). Gustul pentru exotismul în care greu poţi deosebi ficţiunea de realitate a fost înlocuit de gustul pentru experiment şi cercetare. Sunt sugerate experienţe pe care cititorii le pot face acasă, cum se poate amenaja un mic laborator chimic, se inaugurează o rubrică şahistă, ţinută de Ionel Gudju. Aceste modificări treptate care fac ca revista să-şi schimbe de două ori titlul pentru a se adapta mai precis conţinutului.

Calendarul Minervei[16]şi  Minerva[17]

Spre deosebire de Ziarul călătoriilor şi al întâmplărilor de pe mare şi uscat care îşi propunea să capteze un public nou, Calendarul Minervei se adresează aceluiaşi tip de public ca ziarul mamă, oferindu-i însă servicii suplimentare: reproduceri în culori pe care cititorii le pot decupa şi pune în ramă (când nu e o pictură a „nemuritorului Grigorescu” e cu siguranţă o imagine „pitorească”), şi calendarul pe anul viitor, cu toate datele mai însemnate marcate şi cu consemnarea unor sfaturi legate de agricultură. Calendarul Minervei contribuie din plin la crerea mitografiei istorice. În afară de rememorarea principalelor evenimente ale anului care se încheie (calendarul apare în perioada noiembrie -decembrie), însoţite de ilustraţii, puţine sunt articolele care nu pot fi puse în legătură cu activitatea editorială a Minervei, care e şi editură. În anul în care apare un articol de astronomie populară, e lansată cartea lui Flammarion în traducerea lui Anestin în Biblioteca Minerve[18] Articolul Din viaţa plantelor[19]se încheie fără echivoc: „Toate aceste chestiuni care privesc viaţa plantei sunt descrise metodic şi în chip uşor de înţeles în manualul de Fiziologie vegetală al profesorului N. Moisescu, care a apărut de curând [coincidenţă!] în editura institutului „Minerva”. Într-un fel sau altul, articolele trebuie să aibă legătură cu activitatea editurii sau a ziarului, dând în acelaşi timp impresia că slujesc intereselor cititorului. Expoziţia din 1906 e văzută prin prisma standului Editurii, vizitate (şi apreciate, bineînţeles) chiar de către Majestatea-Sa. Descrierea în amănunt a standului şi a vizitei ocupă un spaţiu mai mare decât întreaga descriere a expoziţiei. În acest context, popularizarea ştiinţei devine, când apare, instrument de reclamă iar nu scop în sine, laolaltă cu orice alt subiect.

 

Publicaţii cu caracter cultural (literatură şi cultură în genere, reviste populare şi enciclopedice etc.)

 

La un an de la apariţie, Viaţa românească înregistra un tiraj de 4000 de exemplare, ceea ce era considerat un succes extraordinar. Probabil ultima revistă de prestigiu care îşi propunea să atingă dublul obiectiv de a fi „ştiinţifică şi literară”[20] în acelaşi timp. Deşi are un pretigios om de ştiinţă (dr. I. Cantacuzino) care răspunde de „partea ştiinţifică”, este evident, încă de la primele numere că revista nu poate acorda şi nici nu are de gând să acorde o pondere egală celor două domenii. Viaţa revistelor de ţinută care vor să acorde atenţie egală tuturor aspectelor cunoaşterii a apus. Apelativul „ştiinţific şi literar” apare acum în subtitlul revistelor efemere şi provinciale, care nu ştiu precis ce orientare au. Intenţia universalistă a căzut cu o treaptă mai jos, spre revistele „populare” care îşi propun să educe şi să prezinte pe înţelesul tuturor o cultură la care publicul n-ar avea altfel acces. Şi acestea prezintă o tendinţă de separare: pe de o parte vor exista reviste de tip magazin în care cultura se învecinează periculos cu subcultura. Scopul lor nu mai e să educe sau să informeze ci să distreze. Ştiinţa se regăseşte în rubrici precum „Curiozităţi” şi calitatea informaţiilor furnizate este îndoielnică. Cele mai multe dintre aceste informaţii au un aer dubios, imposibil de separat de domenii opuse, ca ocultismul, superstiţiile, prejudecăţile etc.[21]. Pe de altă parte, se dezvoltă revistele cu scop educativ pentru adulţi. Aproape exclusiv ele se adresează ţăranilor iar intenţia lor nu este educaţia în sensul achiziţionării unei culturi generale ci educarea pentru viaţa de zi cu zi. Ele se adresează adulţilor despre care se presupune că nu-şi vor schimba statutul social dar îşi pot schimba starea socială: pot trăi mai bine, mai curat, îşi pot creşte mai bine copiii, se pot feri de boli etc. Tema dominantă a unor astfel de reviste este genul „sfaturilor” În astfel de reviste ştiinţa pătrunde în proporţii diverse, dar de fapt nu mai e neapărat necesară. Ce e mai important: să ştii de ce mâncarea nu se alterează dacă o mai fierbi o dată sau s-o fierbi?

La un an de la apariţie, Revista Poporului[22] publică un articol program[23]. Propunându-şi „contribuirea proporţională cu puterile ce vom dispune în luminarea stratelor populare” deoarece „dacă poporul dă adesea exemple de acte de un caracter crud, este că lumina culturii n-a pătruns încă bine în mintea lui”, revista oferă poporului în afară de un pamflet al lui Ştefan Mihaileanu (Agricultură şi veterinărie, p. 411-415) anunţurile conferinţelor programate în sala Ateneului şi câteva produse literare nedigerabile, într-un stil imposibil. Suntem averizaţi că vor urma şi altele, căci în numerele viitoare vor colabora Ioan I. Livescu de la Fântâna Blanduziei (care de altfel apare deja ca redactor pe copertă, alături de Ioan A. Bassarabescu) şi domnişoarele Lucia Popovici şi Smara („Femeea Poetă”).

  În numărul următor (număr dublu, 2-3) sunt publicate statutele Cercului Literar al Revistei Poporului care îşi propune şi acesta „luminarea pe cât posibil a stratelor populare”[24]. Statutul e atât de lung încât poporul e nevoit să aştepte luminarea în numărul următor, în gazetă nemaiavând loc decât câteva pooeme. De la numărul următor (4), redacţia se schimbă. Prim redactor este Ioan I. Livescu, de partea literară se ocupă Ioan C. Măldărescu, iar de cea ştiinţifică lt. V. Iliescu. Redactorul literar îşi publică (şi) producţiile proprii, redactorul ştiinţific un articol indigest (Intrebuinţarea în industrie a metalelor). De la numărul 7 (an II, 1890) revista apare redactată de un Comitet Diriginte şi este publicat un alt articol program. În literatură revista preferă „realismul presărat cu niţel ideal” , în economie redactorii sunt „protecţionişti apolitici”, iar în ştiinţe se arată atraşi de „descoperirile cele mai nouă” şi de „studii ştiinţifice”. Categoric revista vrea să fie una a poporului. „A spune că mai toate specialităţile îşi au revistele lor, că numai poporul cel lăsat mai în uitare nu-şi are o revistă enciclopedică şi mai accesibilă lui este o banalitate. O revistă care să puie ştiinţa la îndemâna tuturor, într-o limbă curată şi populară, se impune şi această lipsă vrem s-o suplinim”. Revista caută colaboratori, mai ales printre „scriitorii care şi-au căpătat un renume pe arena publicităţei”. E de presupus că acelaşi comitet redactează şi numărul următor (numărul 8, 1890, „Redactată de un comitet”). Numărul 9/1891 îi menţionează ca redactori pe B. Florescu, N. Ţincu, Smara şi alţi colaboratori. În numărul 10 revista are un director, pe Mircea C. Demetriadu, iar în numărul compus 11-12, pe lângă director, apar redactorii I. S. Spatali, Fl. Simionescu, S. Maschuna. Pentru douăsprezece numere format de carte revista a schimbat şase sau şapte conduceri, a publicat două articole program, a înfiinţat o societate culturală şi a luminat poporul cu literatură citadină de proastă calitate.

Să sărim, ca în nuvelele din revistă, peste câţiva ani. Revista Poporului, este în al XIV-lea an de apariţie, la nr.1(157) din ianuarie 1905 şi apare sub direcţia lui Petru Vulcan. Ce publică revista în pagina a treia (de data aceasta în format de ziar)? De bună seamă un articol program (Spre viitor/ Redacţia). „Sunt treisprezece ani de când ne trudim să prefacem în realitate un vis al nostru: înobilarea sufletelor oamenilor, luminarea lor pentru a pricepe şi concepe mai drept, mai corect sensul complex al existenţei.” Dar, cum între timp lumea a evoluat, de data aceasta revista şi-a comandat şi o copertă pe măsura idealului, capabilă să fie în acelaşi timp o „capodoperă de artă, pe de alta să sintetizeze desăvârşit poporul nostru în viitor”. Opera artistului V. R. Perkarski, coperta reprezintă un cadru în care sunt grupate medalioane reprezentând discipline ale cunoaşterii (lateral stânga, de sus în jos: matematica, filosofia, etica, jurisprudenţa, pedagogia, medicina, geologia, geografia, ştiinţa militară; lateral dreapta, de sus în jos: sociologia, literatura arte, arhitectura, ingineria, economia, industria, comerţul, marina; sus, de la stânga la dreapta: matematica, astronomia, fisica - o stea înconjurată de spice - chimia, biologia, sociologia). În mijlocul şi în josul spaţiului din interior se află un peisaj cu dealuri (cu păduri), o câmpie cu holde, un râu şi un sat. În dreapta peisajului, mult în prim plan, un ciobănaş cântă din fluier. În stânga, ceva mai în spate, dar mai mare decât ciobănaşul, o femeie neterminată, adică fără picioare, dar cu maramă pe cap, ţine cu stânga un mănunchi de ierburi care au început să cadă iar cu dreapta se pregăteşte să arunce în privitor cu un obiect greu de identificat. Deasupra ei pluteşte imperial ( pentru că e chiar Regele) bustul bărbos şi decorat al lui Carol I. În stânga sus e scris artistic titlul revistei. Pentru nepricepuţi decodificarea copertei se face în interiorul revistei. „Admirabilul peisagiu”„încheagă toată viaţa câmpenească cu munca, credinţa şi educaţia ţăranului”. „Duioasa femee cu belşug şi lumină” e România în persoană, iar regele a fost pus acolo „pentru că e soarele nostru” şi pentru că „am voit să arătăm că revista noastră trăeşte şi va trăi pe basa celui mai nobil didacticism, înlăturând orice idei subversive şi imorale”. Program are, copertă are, e sigur că revista „va deveni foaia cea mai populară, enciclopedică şi utilă şi ar merita să nu lipsească din casa nimănui, să înfrumuseţeze orice bibliotecă, să stea la vedere pe orice masă”. În afară de autorii pe care îi publică nu ne îndoim că revista a mai avut mare succes şi în familiile celor a căror poză însoţită de biografie o publică la rubrica „Fruntaşii industriei”, „Fruntaşii agriculturei” etc. Restul publicului, căruia i se trimite revista anticipat, după atâţia ani, încă refuză să se aboneze. Are dreptate Petru Vulcan:„Nu e cinstit lucru să se isbească în acei ce se devotează literaturei”.

Pe 5 octombrie 1897 apare Albina. Revistă populară. Apare în fiecare duminică la Bucureşti, sub redacţia unui comitet:
P. Garboviceanu; C. Rădulescu-Motru; G. Coşbuc; I. Otescu; P. Dulfu; G. Adamescu; N. Nicolaescu; Const. C. Pop-Taşcu; V. Stoicenescu. Înfiinţată de Spiru Haret, Albina este o parte din intensa activitate a acestuia de ridicare a satului românesc.

Timp de douăzeci de ani Albina va cutreiera satele şi locuinţele modeste de la oraşe respectându-şi propriul program enunţat în douăzeci şi unul de puncte încă din primul număr (1. Religie şi patrie; 2. Educaţiune şi instrucţiune; 3. Istorie naţională; 4. Istorie generală; 5. Geografie, 6. Bărbaţi mari ai Românilor, 7. Bărbaţi mari ai lumii; 8. Monumente istorice; 9. Literatură română; 10. Folcor; 11. Ştiinţă; 12. Economia rurală; 13. Medicină populară; 14.Instrucţie civică; 15. Lucrări publice; 16. Industrie; 17. Şcoala primară; 18. Viaţa rurală; 19. Politică; 20. Distracţiuni; 21. Corespondenţa). Publică şi un supliment dedicat în mod special activităţii sociale a preoţilor şi învăţătorilor. De ce are succes Albina şi de la primele numere are o poştă a redacţiei atât de bogată? În primul rând, datorită unui sincer interes din partea redacţiei pentru publicul căruia i se adresează şi a unei bune cunoaşteri a aceluiaşi public. În al doilea rând datorită capacităţii revistei de a provoca reacţii. Albina are de la început colaboratori importanţi şi adaugă mereu alţii. Dar nu numai dintre celebrităţi. Colaborează la ea învăţători şi oameni de la sate, cititori obişnuiţi, dar a căror părere este respectată, ale căror reuşite şi iniţiative sunt lăudate, ale căror probleme sunt corect percepute. Literatura publicată poate fi uneori minoră, dar nu e de proastă calitate; articolele de ştiinţă pot fi compilaţii, dar sunt traduse corect şi bine întocmite. Sfaturile medicale şi agricole sunt clare şi în acelaşi timp prilej nu numai de practică, ci şi de atractive expuneri teoretice. Istoria e idealizată, dar nu demagogică. Nu e de mirare că în discursul de recepţie la Academie, când va prezenta activitatea lui Spiru Haret, George Ţiţeica nu va uita să pomenească de înfiinţarea Albinei printre meritele înaintaşului său.

Reviste de popularizare a ştiinţei

 

Numărul revistelor de popularizare a ştiinţei nu este foarte ridicat dar e presupus că ocupă întreaga plajă a publicului vizat deoarece popularizare ştiinţei este după cum am văzut prezentă în presă sub forme extrem de diverse, în mai toate tipurile de publicaţii.

Natura[25] reprezintă cea mai fericită continuare a Revistei ştiinţifice conduse de P. S. Aurelian şi Grigore Ştefănescu. Pentru autorii reviste nu se pune nici un moment problema unei satisfaceri comerciale a cerinţelor publicului, ci ridicarea publicului la nivelul revistei. Revista se reclamă de la două tradiţii la fel de importante: pe de o parte o tradiţie românească, văzută ca o datorie faţă de antemergători şi faţă de propriul popor, iar pe de altă, parte de la tradiţia europeană a secolului XIX. Scoasă de doi autori cu autoritate[26], amândoi doctori în ştiinţe, Natura adună de la început colaboratori de prestigiu. Nivelul cel mai scăzut e cel al profesorilor de liceu. Autorul se prezintă bineînţeles prin nume, iar aceste nume sunt de multe ori importante (colaborează profesorii universitari Simion Mehedinţi, I. Simionescu, C. I. Istrati, N. Coculescu (astronomie), I. Ionescu de la Şcoala de drumuri şi poduri, I Valaori,[27] de la Seminarul Central şi alţii) dar mai importantă e poziţia lor profesională, care le oferă autoritate, poziţie marcată prin calitatea profesională (inginer, profesor) , prin gradele profesionale (doctoratul) dar şi prin funcţia pe care o ocupă „chimist la Staţiunea agronomic㔄licenţiat în ştiinţe, controlor al fabricelor”, „Director al Institutului de Chimie din Iaşi”, „subdirectorul Institutului de chimie”, „inginer la CFR”, „inginer în serviciul public”. Cei mai mulţi sunt profesori la liceele Lazăr sau Sfântu Sava din Bucureşti, la Galaţi, la Iaşi, la Bucureşti, profesori la licee cu pretenţii dar şi profesori cu pretenţii. De la nivelul de profesor de liceu pornise şi Ţiţeica, tot de la acest nivel va accede în curând şi Longinescu la statutul universitar. Mulţi dintre colaboratori au aceleaşi aspiraţii cu ei[28]. Aspectul e cu totul diferit de al revistelor adresate publicului foarte larg. Formatul e de tip carte, iconografia redusă la probleme tehnice (tabele, grafice, hărţi, descrieri de instalaţii), la sfârşitul anului[29], revista scoate şi o ediţie în volum. Ţiţeica se ocupă cu partea administrativă (abonamente, corespondenţă), sunt mai multe indicii că tot el realizează şi rubrica „Notiţe” în care sunt prezentate informaţii culese din revistele străine (ritmul de prezentare e de cele mai multe ori în urmă doar cu o lună faţă de revista din care a fost luată sursa), realizează traduceri, adaptări şi articole originale. Nu trebuie uitat că Ţiţeica, în acelaşi timp, este impicat în activitatea legată de redactarea Gazetei matematice[30].

Cu excepţia a două rubrici constante (Notiţe şi De la noi) revista se ocupă de toate domeniile ştiinţei fără să dea impresia că urmăreşte un plan prestabilit. Articolele intră în revistă în funcţie de evenimentele care apar, de preocupările şi specializările cititorilor şi, probabil, în funcţie de ritmul în care ajung colaborările la redacţie. Tematica abordată nu este niciodată superficial tratată, revista nu publică articole de umplutură, care să trădeze graba şi lipsa de material. Când colaborările sunt mai puţine, cei doi redactori intervin cu o traducere de calitate, reproducerea unui articol celebru, discutarea unrei cărţi noi, astfel că ţinuta revistei nu suferă niciodată. Din perspectiva publicului se întrevăd trei modalităţi de abordare a subiectelor.

  Întâi sunt articolele introductive, elementare, în care cititorul e presupus a nu avea nici un fel de cunoaşteri anterioare. Demonstraţiile, exemplele se sprijină pe facultăţi general-umane, nu pe existenţa unui sistem de cunoaşteri.[31]Unele din aceste articolele au formă dialogată (ele sunt de altfel traduceri sau adaptări) în care unul din personaje e cel care ştie (profesorul) iar celălalt sau ceilalţi sunt cei care întreabă („elevul”, „fii”). Textul evită limbajul ştiinţific, definiţiile abstracte , sunt preferate informaţiile minime („Chimia este ştiinţa despre toate materiiile şi artificiale şi naturale”, corpurile au „proprietăţi schimbătoare” şi „proprietăţi neschimbătoare”). Influenţa literaturii didactice de la noi şi a revistelor populare care folosesc genul acesta dialogat (Coşbuc are în Albina o serie întreagă cu sumare cunoştinţe astronomice) pentru a instrui şi educa e la fel de importantă ca şi influenţa literaturii străine. Alte articole preferă adresarea aproape directă către cititori sau un grup interesat de cititori, în măsura în care se consideră c ştiinţa şi interesul practic al publicului se întrepătrund. Jocurile de noroc sunt combătute nu pe latura morală (deşi acesta este scopul) ci prin argumente cognitive. Matematic, utilizând principiul conservării energiei se demonstrează că e imposibil să se câştige mai mult decât se pune în total în joc şi că nu toţi pot câştiga[32]. Femeile au nevoie să înveţe chimie[33] deoarece chimia le poate ajuta într-o problemă de mare actualitate: „Se vorbeşte şi se scrie în fiecare zi de rolul femeii şi se fac într-una propuneri noi cu privire la dreptul ei de vot”. Care este relaţia dintre chimie şi dreptul la vot? „Cea mai însemnată menire” a femeii este gătitul. „Numai cu chipul acesta [studiind chimia] va fi în stare să-şi îndeplinească în bucătărie menirea ei după principii chimice”. Iar cum bărbaţii, mai „materialişti”, sunt foarte sensibili la calitatea mâncării, „îndeplinescă-l dânsa [gătitul] după cunoştinţele chimice cuvenite şi necesita ei va fi recunoscută cu totul de bărbat”, care va fi deci gata să-i aducă şi recunoaşterea socială de rigoare. Q.E.D.

Apoi urmează articolele de interes general, de multe ori adaptări sau traduceri sau compilaţii. Natura este cea mai riguroasă dintre revistele de popularizare, impunând colaboratorilor un nivel de rigoare de pretenţia unei reviste ştiinţifice în identificarea surselor. Exemplul îl dau primii chiar redactorii revistei care precizează în ce raport se află cu textul originar (traducere, adaptare), precizează raportul cu sursa (informaţia e preluată din lucrarea originală sau din traducere, e preluată de la autorul de origine sau prin intermediul altuia etc.)[34]. Ţiţeica precizează aceste surse, chiar şi când acestea sunt multiple şi contribuţia autorului articolului nu se reduce la o simplă compilaţie[35]. Este importantă această rigoare care face din Natura o publicaţie deosebită în peisajul presei româneşti. Desigur, sursele nu sunt omogene calitativ şi nici nivelul prelucrărilor[36]. Cum profesorii reprezintă cea mai mare parte a autorilor, urmează articolele de evidentă influenţă didactică, unele dintre ele chiar reproduceri are unor lecţii festive, discursuri şcolare, fragmente de manuale etc. Revista în întregul ei de altfel nu-şi ascunde scopul educati[37], faptul că se adresează cu predilecţie elevilor de liceu. Tot în această categorie intră articolele descriptive, realizate de cei care într-un fel sau altul au avut relaţie cu un anumit fenomen sau eveniment fie prin profesie fie accidental. Sunt descrise erupţii vulcanice, o vizită la o uzină de locomotive, „Atech-Gah templul „Focului nestins” de la Surakhany (Baku - Caucaz)”, de fapt tot ce poate capta interesul şi pune în mişcare imaginaţia: de la fabricarea unei umbrele la raporturile dintre astronomie şi pictură.

În a treia categorie intră articolele de ştiinţă explicată. Sunt articole de dificultate în care efortul autorului de a prezenta accesibil ştiinţa cere un efort reciproc de înţelegere din partea cititorului. Sunt articole realizate exclusiv de specialişti, fie special pentru revistă fie reproduse (aşa sunt prezentate de exemplu dările de seamă (în numărul 7, an I, apr. 1906, p. 228-233) legate de importantul eveniment care este susţinerea primei teze de doctotat în ştiinţe în ţara noastră (la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi[38]. Un loc cu totul aparte trebuie rezervat în la această categorie lui Ţiţeica: el vădeşte o îndemânare aproape miraculoasă de a adapta probleme de mare dificultate matematică sau fizică la cerinţele unei lucrări de popularizare. Este suficient să comparăm traducerile şi adaptările realizate de Ţiţeica cu articolele în care contribuţia sa este mai importantă (articolele originale sau cele în care autorul combină mai multe surse) pentru a-i sesiza merite. Fără ajutorul acestuia, câţi dintre cititorii lui s-ar fi apropiat de principiul conservării energiei, de structura moleculară a lumii, de principiul lui Clasius, de mişcarea perpetuă ori de structura fizică a lumii?

 

Progresele ştiinţei[39]

 

Progresele ştiinţei a fost timp de doi ani (1904-1906) cea mai vândută publicaţie de vulgarizare a ştiinţei. La sfârşitul primului an de apariţie anunţa[40] un tiraj de 40000 de exemplare ceea ce este enorm pentru acea perioadă. Cum a fost posibil acest lucru?

Progresele... debutează în ianuarie 1904 printr-o adevărată lovitură de presă. Revista are tiraj mare de la început, invadând piaţa (contrar altor reviste care aşteptau să crească numărul de exemplare în funcţie de numărul de cititori), preţul unui exemplar este modic (25 bani) chiar foarte scăzut în raport cu dimensiunile revistei. Abonamentul reprezintă jumătate din costul revistei, cititorii care se abonează beneficiază de avantaje deosebite de toate genurile (inclusiv un sistem de premiere care depăşeşte generos costul unui abonament). Toate acestea pentru că revista nu trăieşte din vânzare, ci din reclame. De aceea scopul ei unic va fi difuzarea şi nu obţinerea unui profit din vânzările propriu-zise. Raportul acesta cu cititorul este nu numai afirmat deschis, ci şi speculat[41]: „Curagiul” de a scoate o revistă de asemenea proporţii provine (şi) „din siguranţa ce ne-o dă capitalul depus în această întreprindere precum şi din siguranţa bazei comerciale pe care clădim întreprinderea noastră chemată la o sigură prosperitate”. Astfel că acesta (cititorul) nu are decât de câştigat: pentru ceea ce va primi nu este obligat nici măcar să plătească. Dimpotrivă, redacţia este cea care „nu se va da înapoi de la nici un sacrificiu”. Însă pentru patruzeci de mii de cititori nu scrii ca pentru 4000.„O idee cât de înaltă, o invenţiune ce-şi are rădăcinile în culmile ameţitoare ale ştiinţei moderne vor fi prezentate cititorului nostru, într-un mod simplu şi clar, într-un limbagiu popular şi interesant, desbrăcat de expresiuni tehnice şi de abstracţiuni obositoare”[42]. „Cititorul cel mai cult” ca şi „adultul care abia ştie să citească” trebuie să găsească puncte de interes în revistă, „să tragă foloase din contactul său cu revista noastră”, „să guste satisfacţii de o natură superioar㔄să pătrundă tainele universului”, „să se iniţieze în frumuseţile splendide ale astronomiei”, „să-şi explice ultimele cuceriri ale ştiinţei”[43]. E posibil însă ca numărul celor care doresc astfel de de lecturi să fie încă prea mic pentru interesele revistei aşa că aceasta anunţă subiecte noi, care ţin de „viaţa practică de zi cu zi” Intră în această categorie „medicina şi higiena modernă, reţete de bucătărie raţională, cursuri de agricultură, contabilitate menajeră, spălătorie chimică în casă, grădinărie, agricultură, horticultură, broderii pentru dame, croitorie sistematică, limbi vivante, arta de a face economii, cheltuieli de menagiu începând de la 60 de lei lunar, curs de stil epistoler modern universal, gimnastică de câmp şi de casă, codul manierelor elegante, reţete practice pentru fabricarea tuturor produselor industriale, moda pentru dame şi bărbaţi cu ilustraţii şi tipare, romane ştiinţifice şi de aventuri sensaţionale, musica, nuvele, probleme, glume”[44]. Şi dacă toate acestea n-ar fi de ajuns, nu numai că v-a fi instituită o relaţie specială cu cititorii, prin respectarea dorinţelor acestora dar „le vom fi întotdeauna cu multă plăcere la dispoziţie, în a le efectua orice alte servicii particulare, comisioane şi consultaţii de orice natură”.[45]

Oricât ar părea de ciudat, aceste obligaţii sunt în mare parte îndeplinite şi tocmai acest lucru provoacă dificultăţi în parcurgerea revistei. De la un număr la altul rubricile se înmulţesc vertiginos, în aşa fel încât dimensiunile articolelor se reduc şi este nevoie urmarea lor de la un număr la altul, până când acestea devin aproape ilizibile. Ce este radiumul? articolul principal de la rubrica Minunile ştiinţei, debutează în numărul 1 din primul an şi se termină în anul următor, (reamintim că revista apărea lunar). Şi alte rubrici, la început de dimensiunile unei pagini, se tot restrâng pentru a face loc altor rubrici. Din promisiunile pe care le face redacţia când anunţă apariţia unor articole noi, puţine sunt ţinute, din cauză că un articol de dimensiuni medii se întinde în maniera aceasta fracţionată pe numere întregi. Revista oferă abonaţilor consultaţii juridice şi medicale gratuite (la interniştii, stomatologii şi la institutul hidropat al revistei), Poşta redacţiei, deşi se reduce corpul de liteară până aproape de ilizibilitate, invadează jumătate din paginile revistei, astfel încât aceasta îşi dublează numărul de pagini pentru a-şi putea onora obligaţiile. La sfârşitul celui de-al doilea an, revista anunţă că are 52000 de abonaţi, 8000 de cititori cu numărul, şi că va ajunge cu suplimente până la 150 de pagini. După cum se ştie revista nu a apărut decât trei ani.

Urmărind în paralel subiectele revistei şi dinamica reclamelor putem înţelege de ce revista se opreşte de la sine după trei ani de funcţionare, în ciuda unor eforturi lăudabile.

În primul rând revista este scrisă poate pentru un public puţin stupid, dar nu de oameni stupizi. Articolele sunt nesemnate sau semnate cu pseudonime (de altfel mai toate referirile la redacţie, la colaboratori, la susţienerea financiară sunt în mod voit vagi) Dr. Reclam, Scalp., Leonora, P. S., Margareta, Gogu, Cloe, Bacovianu, Hypocratules, Carmen, Adonis, Baroneasa de Staafe, L. Vero, Spiritist adaptate rubricilor: Baroneasa susţine rubrica de bune maniere, Spiritist de ocupă de rubrica de spiritism, Adonis de arta frumuseţii etc. Când reuşim identificarea unui nume rezultatul e surprinzător. Rubrica astronomică e ţinută aprape cu siguranţă de Victor Anestin, rubrica medicală şi cea de sfaturi alimentare sunt ţinute, măcar în parte de dr. Adolph (Adolf) Urbeanu.[46]Când o revistă de asemenea dimensiuni îşi propune să susţină serios atâtea domenii are nevoie de o adevărată industrie redacţională, lucru mai greu de realizat.

Dacă comparăm tematica cu subiectele abordate, am putea să facem o minimă aproximare a publicului: mai toate subiectele revistei, ca şi toate suplimentele acesteia vizează un public aproape feminin, cu mai multă sau mai puţină instrucţie, dar care ştie să citească. Prin subiecte abordate, prin felul cum sunt tratate, pare a fi vizat mai ales publicul cu viaţă citadină. Un subiect precum nevroza (nevropatiile) nu prea e de găsit în revistele pentru ţărani; la lecţiile de menaj relaţia cu servitoarea face parte din lecţie, lecţiile de „agricultură” sau „grădinărit” nu sunt adresate cuiva care se ocupă cu aceste îndeletniciri pentru hrana zilnică. Dacă urmărim la ce se face reclamă în paginile revistei ar mai trebui să deducem şi că acest public nu este lipsit de minime posibilităţi materiale. Deşi aproape în fiecare număr al revistei apar îndemnuri către „fraţii intelectuali” (în special învăţătorii, dar şi preoţii) al satelor de difuzare a revistei printre ţărani ( cu argumentul că şi revista şi intelectualii au acelaşi scop de culturalizare a ţăranilor) pare îndoielnic că populaţia rurală pauperă ar fi vizată de vreuna din reclame. Se fac reclame de obiecte de lux, unele cu totul „exotice”: stereoscopul american, „veghesa” de noapte, telefonul allo (pentru a vorbi din sufragerie în bucătărie), hohnerphonul, organola, pentru mobilier ornamental: mese de birou, etajere, mese de corespondenţă pentru dame, la servicii speciale: institute de hidroteraprie, avocaţi etc.

Este evident că astfel de constrângeri limitează numărul cititorilor în rândul cărora revista ar fi interesată să se difuzeze. Dacă revista avea într-adevăr un tiraj de 50000 de exemplare (aproximativ) probabil că atinsese un punct maxim de difuzare, dincolo de care îi era foarte greu să mai crească.

În al treilea rând, în raport cu capacitatea publicului de a absorbi revista reclama pe care aceasta şi-o face devine sinucigaşă. De la început revista a avut şi un caracter comercial. După primele numere apare „Muzeul comercial al Revistei” de la care abonaţii pot cumpăra alegând din imaginile difuzate în revistă şi trimiţând banii pe adresa redacţiei. Abonaţii mai primesc bonificaţii pentru a cumpăra de la alte magazine, bonificaţii pentru alte tipuri de servicii etc. Ceea ce părea să fie o bună tactică promoţională devine însă repede împovărător. Şi Universul, de exemplu susţinea un sistem de bonificare a abonaţilor dar nu a tuturor abonaţilor, cu excepţia, în unii ani în care oferea gratuit una din producţiile propriei tipografii (un almanah sau o carte) dar premiile oferite de Progresele ştiinţei tuturor abonaţilor întrec de câteva ori preţul unui abonament. Dacă, probabil, în schimbul reclamelor, revista avea contracte cu diverse cabinete medicale pentru consultaţii gratuite, oferirea pentru fiecare abonat, în afară de spaţiul poştei redacţiei a două bonuri de consultaţii gratuite probabil că risca să paralizeze acestor medici, dacă ar fi fost pusă în aplicare, activitatea medicală. (De câţi medici e nevoie pentru a acorda 100000 de consultaţii?) Premiile prin tragere la sorţi au şi ele dimensiuni exagerate în raport cu abonamentele. Dacă reluăm paralela cu Universul, observăm că acesta oferea un premiu cu totul extraordinar ca valoare, câteva de valori semnificative, dar nu exagerate (două sau trei) şi în rest premii simbolice. Progresele ştiinţei anunţă[47] următoarele premii: o pianină (1000 lei) o garnitură de mobilă (500 de lei) o casă de bani (250 lei), un dormitor (1000 de lei), o maşină de cusut (500 de lei) un birou amrican (150 de lei) etc. în valoare de 4250 de lei. Preţul unui abonament rămânând de 1,5 lei, e nevoie de 2834 de abonamente pentru a acoperi costul premiilor. În plus, în numărul următor[48] este promis fiecărui abonat următorul sistem de bonificaţii: un bon de consultaţii gratuit la doctorii şi la avocaţii revistei, o intrare gratuită la lunetă, la cinematograf, la balonul captiv, la fonograf, la proiectorul electric[49], un bon gratuit la dentiştii rvistei, un obiect gratuit din Galeria frumuseţilor (articole decorative cu preţul între 2,5 lei şi 25 lei), un bon de reduceri la magazinul „La Harpa” şi la magazinul N. Mischonozniki, 50% reduceri la tratamentele de băi de hydroterapie din Sanatoriul revistei Progresele ştiinţei, reduceri la obiectele care pot fi achiziţionate prin Muzeul comercial, intrare gratuită în salonul de lectură din Biblioteca Populară a Revistei Progresul, bonuri la concursurile nr. 1, 2 şi 3 ale revistei (şi ele cu alte premii). De fapt Biblioteca Populară nu există încă[50] (este şi va rămâne numai în stadiul de proiect), dintre obiectele ştiinţifice circulă prin ţară numai luneta, cinematograful şi fonograful, balonul captiv şi proiectorul electric urmând să apară în anul 1906. După cum se vede, revista e incapabilă să-şi schimbe tactica altfel decât prin creşterea în avalanşă a tentaţiilor fără să sesizeze că probabil şi-a atins numărul maxim de abonaţi. În iulie 1906 revista moare subit şi astfel se încheie prima tentativă coerentă de îmbinare a interesului comercial cu popularizarea ştiinţifică.